Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Afrodita şi cartea

        de Cătălin Pavel

Ni s-au păstrat mii şi mii de statuete ale Afroditei din antichitatea clasică. Însă numai şase dintre ele aparţin tipului numit de specialişti, convenţional, „Afrodita cu cartea”. De ce această formulă iconografică n-a reuşit să se impună? De ce nu citeşte zeiţa greacă a dragostei şi frumuseţii?

Cel mai bine păstrat exemplar din cele şase este o statuetă de teracotă din nordul Libiei de azi, ajunsă la Luvru din săpăturile lui Vattier de Bourville în necropolele din Cirene, sau poate Berenike. Scena, concepută la sfârşitul secolului 5 î.Hr., o arată pe Afrodita noastră aşezată pe-o stâncă lângă un arbore uscat, cu care contrastează cocul ei elegant şi tunica pe care artistul o face să pară udă, pentru a studia cu impunitate corpul zeiţei. Cu dreapta, ea şi-a ridicat un pliu al mantiei, cu care îşi ascunsese iniţial chipul, iar cu stânga şi-a deschis pe genunchi o pereche de tăbliţe de scris, trezind interesul unui Eros înaripat şi încoronat din spatele ei. Acest tip de imagine nu-şi găseşte defel locul în mitologia Afroditei, mai ales din cauza prezenţei tăbliţelor cerate. Literatura de specialitate a căutat tot felul de explicaţii sau, ca să zic aşa, de scuze pentru dimensiunea culturală a compoziţiei. Poate că, de exemplu, Afrodita tocmai îl învaţă pe Eros să scrie? În fond, şi activitatea lui necesită un registru. Numai că scenele de şcoală din arta greacă a vremii – precum cea de pe o cupă a lui Douris, aflată azi la Berlin – nu au loc în natură. S-a mai spus că tăbliţele sunt un atribut irelevant şi că avem de-a face aici cu o Afrodita protectoare a mormântului, sau cu o Afrodita celestă, de origine orientală, sau, în fine, cu o licenţă poetică glumeaţă, cu o modalitate de a o coborî cu orice mijloace pe zeiţă printre noi, într-o scenă de viaţă de zi cu zi. Aşa fac artiştii, ce-i drept, şi cu alţi zei, mai ales din secolul 4 î.Hr. – Apollo atacă o şopârlă cu un băţ, Hermes îl distrează pe Dionysos copil. Ni se sugerează să nu luăm, deci, în serios, dipticul cerat, care ar putea sugera înclinaţii cărturăreşti, căci Afrodita e deasupra unor asemenea acuzaţii. Aici trebuie zis că, desigur, sulul de papirus ar fi mult mai îndeaproape legat de citit, justificând numele statuetei („Aphrodite with a book”/ „Aphrodite au livre”), fiindcă tăbliţele cerate nu puteau cuprinde nici tratate, nici romane. Dar chiar dacă ele ar fi dedicate doar redactării unui contract, unui exerciţiu de gramatică, sau unei mici improvizaţii poetice, e limpede că, fie că ne place sau nu, e vorba aici de o Afrodita alfabetizată. (O altă observaţie importantă este că societatea Greciei clasice nu atribuie încă nici pe departe cuvântului scris prestigiul de azi, ceea ce face şi mai dificil de interpretat faptul că în arta ei femeile apar mai des decât bărbaţii ţinând suluri de papirus).

S-a propus, mai ingenios, că teracota de la Luvru – şi celelalte cinci inspirate de acelaşi prototip, găsite la Troia, în Crimeea, în Albania de azi etc. – o reprezintă, de fapt, pe Sappho. E firesc ca o asemenea interpretare să ne vină în minte dacă suntem familiarizaţi cu felul în care epoca rococo şi-a închipuit-o pe poetesă, de pildă, prin Fragonard, la care Eros practic dictează versurile – şi cu atât mai mult dată fiind voga ei recentă, după ce acum vreo zece ani s-au descoperit printre papirusurile egiptene câteva poeme ale ei pierdute din antichitate. (Între ele, cel mai substanţial e „Cântecul Fraţilor”, nu grozav, şi, vai, nici măcar erotic, dar regăsirea lui după atâta amar de vreme justifică entuziasmul). Numai că, în arta clasică, Sappho este reprezentată de obicei cântând la liră, şi în niciun caz cu tăbliţele de scris. Cititorului i-a venit probabil deja în minte o celebră frescă de la Pompei, portretizând o tânără ce ţine asemenea tăbliţe cerate şi ridică în dreptul buzelor stylus-ul cu care se scria pe ele, tânără supranumită în istoriografia modernă, cum altfel, Sappho. E vorba însă acolo doar de o aristocrată din Campania, înfăţişată după moda intelectualizantă, vizibilă şi într-o frescă similară din Casa lui Terentius Neo. O altă doamnă apare într-adevăr acolo în aceeaşi postură, minus idealizarea figurii, plus soţul ei, brutarul.

O analiză recent publicată a teracotei de la Luvru ţine să ne risipească orice iluzii legate de plăcerea Afroditei de a scrie sau citi. În loc de zeiţă, am vedea aici, generic, pe tânăra aflată imediat înainte sau după măritiş. Ni se spune că aerul ei visător arată indiferenţa faţă de dipticul cerat, care, departe de a sublinia educaţia ei, simbolizează fecunditatea. Suntem trimişi la Lysistrata lui Aristofan, care asociază dipticul (deltos) întredeschis cu sexualitatea feminină, şi la cartea de tălmăcire a viselor a lui Artemidoros (un text din epoca romană, ce-i drept), unde citim: „tableta semnifică o femeie, pentru că ea primeşte amprentele multiforme ale literelor: iar în vorbirea curentă, pe copii îi numim amprente” (tr. rom. apărută la Polirom, 2001). Autorul analizei, profesor la Universitatea din Lille, constată că acest tip statuar a fost un eşec; alte tipuri au fost de departe preferate de clienţii care le cumpărau pentru a le folosi în contexte votive sau funerare.

Nu trebuie să ne lase rece soarta acestei statuete clasice. Poate că de vină e artistul care a încorporat prea mult savantlâc metaforic în compoziţie ca ea să mai aibă succes la public, dar poate că soarta asta ilustrează dificultăţile istorice pe care le avem în a accepta că inteligenţa şi educaţia sunt premise fundamentale ale frumuseţii. Acest clişeu sugerează, sunt conştient de asta, că şi articolul meu de azi a fost descoperit pe vreun papirus ferfeniţit aruncat cât colo cândva în antichitate. Întâmplător, cred în acest clişeu, după cum cred şi în antichitate. Nu pretind deloc că trebuie să citim atunci când e timpul pentru dans. Dar sunt convins că frumuseţea trece şi ea prin cuvinte. Şi că amândouă sunt străine de falimentul comercial.

© 2007 Revista Ramuri